
Cea mai mică oiță
Patru povești pentru copiii care se simt trecuți cu vederea: oița Fern, cea mai mică din turmă, vede ce le scapă celor mari și ajută cum știe ea.
- 5-6 ani
- 4 capitole
- 15 min
- În versuri
- În română și engleză
Capitole
1Clopoțelul oiței3 min
2Lecția de săritură4 min
3Cine-l scarpină pe Gorse?4 min
4O turmă de-un singur miel4 min
Capitolul 1 din 4 · 3 min
Clopoțelul oiței
Clopotul berbecului cade și i se agață lui Fern în lână.

Fern era cea mai mică oiță din turmă.
Oile treceau grăbite, fără să se uite-n urmă.
Era curajoasă, bună și isteață foc,
dar, fiind așa mică, n-o vedea nimeni deloc.
Berbecul Gorse, bătrân și mândru nevoie mare,
avea la gât un clopoțel ce suna tare, tare.
„Pe MINE mă urmează!", zicea el, plin de sine.
„Oriunde merg, toată turma vine după mine!"
Dar pe pajiște, cureaua veche s-a desfăcut
și clopoțelul, cu curea cu tot, a căzut.
A sărit, s-a rostogolit prin iarbă, tot mai jos,
și s-a prins în lâna lui Fern. Cling, cling! Ce sunet frumos!
Cum au auzit clopoțelul, oile au sărit în picioare,
au venit toate la Fern, de la mic la mare.
Pe unde pășea ea, clopoțelul cânta,
și toată turma, cuminte, venea după ea.
„Pe MINE mă urmează!", a zis Gorse, mândruț,
și-a ridicat capul, cu gâtul gol-goluț.
S-a dus țanțoș mai departe, cu nasul pe sus,
și n-a simțit deloc că clopoțelul i s-a dus.
Soarele apunea, cerul s-a înroșit.
„Hai în țarc, că se-ntunecă!", a strigat ciobanul, grăbit.
Poarta s-a deschis. Nu mai era vreme de joc.
Dar turma stătea lângă Fern și nu se clintea din loc.
Atunci Fern s-a uitat în jos și-a zărit ceva lucind:
clopoțelul din lâna ei, care suna, clinchetind.
Și-a dat seama: pe EA o urmau, nu pe Gorse cel mare.
Nu-i chema mersul lui țanțoș, ci clopoțelul ce suna tare.
Fern a ridicat capul: ea va duce turma acasă!
Liniștită, hotărâtă, mică, dar curajoasă.
S-a întors spre poartă, cling, cling, legănându-se ușor,
și pas cu pas, încet, a mers în fața lor.
Oile au trecut pe poartă, una câte una,
în țarc, la adăpost, când răsărea luna.
Gorse a venit tropăind și-a luat clopoțelul înapoi.
„E al meu!", a pufnit, dar i-a făcut cu ochiul. Zâmbeau amândoi.
În țarc, oile dormeau cuibărite în fân.
Gorse avea iar clopoțelul, țanțoș, ca un stăpân.
Dar oile din țarc, mari și mici, știau:
pe drumul spre casă, pe Fern cea mică o urmau.
Capitolul 2 din 4 · 4 min
Lecția de săritură
Bătrânul Gorse nu mai poate sări pârâul, iar mieii râd de el.

Sus pe deal, printre flori galbene-n soare,
trăia cea mai mică oiță din turma mare.
O chema Fern. Era mică, mititică,
dar cu suflet mare și tare voinică.
Berbecul Gorse, bătrân și mândru nevoie mare,
își ridica nasul și se lăuda tare:
„Am sărit pârâul dintr-un singur zbor!
N-am atins pământul, nici măcar c-un picior!”
Gașca de miei chicotea: „Moș Gorse! Moș Lăudăros!”
Behăiau și râdeau, tăvălindu-se pe jos.
Nu stăteau locului, alergau printre flori,
dar Fern tăcea. Îl văzuse pe Gorse de-atâtea ori.
Da, Fern îl văzuse, în fiecare dimineață,
pe malul pârâului, când era încă ceață.
Fugea, se lăsa jos, ochea, cum se cuvenea,
și-n fiecare dimineață la fel pățea:
chiar la margine, unde apa se-nvârtea,
genunchii nu-l ascultau. Și gata, nu mai sărea.
Nu de frică, nu că n-ar ști: știa bine cum se sare.
Doar picioarele-s bătrâne; inima-i tânără și mare.
Gașca a râs. Dar Fern s-a apropiat.
„Te cred, Gorse”, a zis ea. „Nu te-ai lăudat.
Tu știi cum se sare. Te lasă doar picioarele.
Strigă-mi tu pașii, iar eu sar cu ale mele.”
Gorse s-a uitat îndelung la oița cea mică.
„Chiar vrei?”, a șoptit el. „Și dacă pici? Nu ți-e frică?”
„Vreau!”, a zis ea, cu fruntea sus. „Stai liniștit.
Tu mă-nveți, eu sar, și-i ca și cum tu ai sărit.”
Pârâul era umflat de ploaia din noapte.
Fern s-a tras înapoi, să-și ia avânt de departe.
Și-a proptit copitele. S-a uitat drept în față.
Gorse a tras aer în piept, în frigul de dimineață.
„FUGI!” Și Fern a fugit, iute și ușoară.
„JOS!” S-a strâns ghem, ca un arc, gata să sară.
„OCHEȘTE!”, a strigat Gorse. „Ușor... ușor...”
„ACUM!” Și Fern a sărit de pe mal, în zbor.
Glasul lui o striga, picioarele ei o purtau,
și-n saltul ei era tot ce anii lui știau.
A ajuns dincolo, în iarbă, pe patru copite,
cu pârâul în urmă și trestiile-n jur, liniștite.
O clipă, nimic. Nici behăit, nici mișcare.
Doar Fern, pe malul celălalt, dreaptă, în picioare.
Atunci Gorse și-a umflat pieptul, bătrân și bucuros,
și-a behăit din răsputeri, de s-a auzit până jos.
Glasul lui s-a dus la vale, purtat de vânt,
și toată turma a știut, fără niciun cuvânt,
că behăitul cel mare, cel mândru, ce suna-n zare,
era pentru Fern, oița care-a-ndrăznit să zboare.
Capitolul 3 din 4 · 4 min
Cine-l scarpină pe Gorse?
Fern visează la coarne mari și răsucite, ca ale bătrânului Gorse.

Fern era cea mai mică oiță din stână,
cu lâna nouă, albă ca smântâna.
Îl iubea mult pe Gorse, berbecul bătrân și mare,
cu coarne răsucite, cele mai mândre din vale.
Stătea lângă jgheab și se uita lung la el,
visând să aibă și ea coarne la fel.
„Ce frumos mi-ar sta cu coarne!”, zicea mereu.
Se tot fâțâia, visa, ofta: „Le vreau și eu!”
Dar într-o după-amiază, Fern a stat să privească
cum Gorse își lasă capul greu pe zid, să se odihnească.
Numai că, la somn, coarnele lui cele mari
se tot loveau de zid, de pietrele tari.
La fiecare poartă, Gorse se-nvârtea
și-și strecura coarnele pieziș, cum putea.
Își pleca fruntea și se strecura cu greu:
coarnele mari îi dădeau de furcă mereu.
În spatele urechii, ceva îl mânca.
Nu ajungea acolo. Nici când se culca,
nici stând în picioare, oricât se-ntindea:
cu coarnele lui, nicicum nu ajungea.
„Mâncărime? Eu?”, a mormăit Gorse, țanțoș foc.
„Pe berbeci nu-i mănâncă nimic, deloc!”
Dar Fern, cea mică, s-a uitat și a văzut
locul care-l mânca, de ceilalți nevăzut.
Fără coarne-n cale, fără coarne-n drum,
doar Fern, oița mică, putea s-ajungă acum.
Nu mai voia coarne. Nu în ziua aceea.
S-a apropiat încet și și-a găsit calea
și-a întins botișorul, moale și mic,
iar Gorse, cu coarne cu tot, s-a plecat un pic.
L-a scărpinat după ureche, blând și ușurel,
exact acolo unde nu ajungea nici el.
Gorse a închis ochii și-a oftat ușurat.
Nu-l mai mânca nimic. Și-ncet, s-a înserat.
„Ei, bine”, a bombănit Gorse, cu glas morocănos,
„un prieten mic pe-aproape chiar îți e de folos.”
Și-a lipit botul de Fern. „Ești de treabă”, i-a spus.
„Stai lângă mine, chiar dacă-s bătrân și ursuz.”
Dealul tăcea. Lumina era tot mai slabă.
Turma s-a culcat, rând pe rând, în iarbă.
Și Fern s-a ghemuit, călduță și mică,
lângă Gorse, sub zid, fără pic de frică.
Au răsărit stelele. Noaptea respira ușor.
Tăcea poarta, tăcea vântul, tăcea fiecare nor.
Și oița cea mică stătea de pază aproape,
iar berbecul bătrân dormea ocrotit, cu somn greu pe pleoape.
Capitolul 4 din 4 · 4 min
O turmă de-un singur miel
O cățelușă nouă, zvăpăiată, tot împrăștie turma, și nimeni n-o poate potoli.

Sus pe deal era un țarc mititel.
Fern era cea mai mică oiță din el.
Mică, dar curajoasă, și-avea minte bună:
știa fiecare pantă și poartă, una câte una.
Într-o zi de primăvară a venit o cățelușă,
Jess cea zvăpăiată, grăbită și jucăușă.
Țâșnea-ncoace, țâșnea-ncolo și lătra tot mai tare,
împrăștia oile, n-asculta și n-avea stare.
Gorse, berbecul bătrân, a pufnit morocănos:
„Are colți, dar minte n-are!”, a zis el, cu glas gros.
Dar Fern a văzut ceva ce nimeni n-a zărit:
o clipă-n care Jess s-a oprit și s-a liniștit.
Jess s-a oprit, cuminte: nici lătrat, nici sărit.
Și oile-au curs ușor, ca un pârâu liniștit.
Cine fuge, le-mprăștie. Cine merge-ncet, le-adună.
Fern știa. Dar cum s-o-nvețe pe Jess? Cum să i-o spună?
Jess stătea singură-acum, pe margine, supărată,
cu urechile pleoștite, tăcută și plouată.
Dar Fern a venit și s-a oprit lângă ea, cuminte.
Și-a aplecat căpșorul: „Te-ajut eu. Ține minte.”
„Hai, mână-mă doar pe mine”, a zis Fern. „Încetișor.
Cu o turmă de-un singur miel, înveți mult mai ușor.”
Jess și-a ridicat capul și-a rămas pe loc, cu mirare,
apoi s-a sculat în lăbuțe, la apus de soare.
Un pas. Încă un pas. Încet, alături, câte puțin.
Jess mergea, Fern o urma, pas cu pas, lin.
Fără fugă, fără goană, fără lătrat, fără sărit.
Doar cercuri mici și liniștite, iar și iar, la nesfârșit.
Și s-au tot învârtit până-n seară, încetișor,
până ce Jess a-nvățat să meargă lin, ușor.
Apoi, una lângă alta, au intrat pe poartă, acasă.
Sus, stelele clipeau, și noaptea venea, somnoroasă.
Jess și Fern și-au lipit năsucurile, împreună.
Și peste țarc s-a lăsat o liniște caldă, ca de lână.
Oița și cățelușa s-au culcat sub cer cu stele,
și tot țarcul a adormit, încetișor, odată cu ele.



