Intră pe lista de așteptareÎnscrie-te
Cea mai mică oiță

Cea mai mică oiță

Patru povești pentru copiii care se simt trecuți cu vederea: oița Fern, cea mai mică din turmă, vede ce le scapă celor mari și ajută cum știe ea.

  • 5-6 ani
  • 4 capitole
  • 15 min
  • În versuri
  • În română și engleză

Capitole

  1. Micuța Fern stă în iarbă, cu fața spre noi, iar turma mare și lânoasă urcă dealul, departe de ea.1Clopoțelul oiței3 min
  2. Micuța Fern stă singură pe un deal plin de rouă și flori galbene, în ceață, iar la vale șerpuiește un pârâu.2Lecția de săritură4 min
  3. Fern se uită în sus la Gorse cel înalt, cu coarne mari și răsucite, lângă o poartă de lemn și un jgheab de piatră.3Cine-l scarpină pe Gorse?4 min
  4. Fern stă lângă un zid de piatră și o poartă, pe un deal însorit unde paște turma, iar jos, în depărtare, se vede un lac.4O turmă de-un singur miel4 min

Capitolul 1 din 4 · 3 min

Clopoțelul oiței

Clopotul berbecului cade și i se agață lui Fern în lână.

  1. Micuța Fern stă în iarbă, cu fața spre noi, iar turma mare și lânoasă urcă dealul, departe de ea.

    Fern era cea mai mică oiță din turmă.
    Oile treceau grăbite, fără să se uite-n urmă.
    Era curajoasă, bună și isteață foc,
    dar, fiind așa mică, n-o vedea nimeni deloc.

  2. Bătrânul berbec Gorse stă mândru în vârful dealului, cu un clopoțel la gât, și strigă cu capul dat pe spate.

    Berbecul Gorse, bătrân și mândru nevoie mare,
    avea la gât un clopoțel ce suna tare, tare.
    „Pe MINE mă urmează!", zicea el, plin de sine.
    „Oriunde merg, toată turma vine după mine!"

  3. Fern pare speriată, cu clopoțelul și cureaua ruptă prinse în lână, iar în spatele ei Gorse se îndepărtează.

    Dar pe pajiște, cureaua veche s-a desfăcut
    și clopoțelul, cu curea cu tot, a căzut.
    A sărit, s-a rostogolit prin iarbă, tot mai jos,
    și s-a prins în lâna lui Fern. Cling, cling! Ce sunet frumos!

  4. Fern stă cu clopoțelul lângă ea, iar oile zâmbitoare se strâng în jurul ei pe pajiștea verde.

    Cum au auzit clopoțelul, oile au sărit în picioare,
    au venit toate la Fern, de la mic la mare.
    Pe unde pășea ea, clopoțelul cânta,
    și toată turma, cuminte, venea după ea.

  5. Bătrânul Gorse urcă singur pe o potecă pietroasă, departe de poarta deschisă, fără clopoțel la gât.

    „Pe MINE mă urmează!", a zis Gorse, mândruț,
    și-a ridicat capul, cu gâtul gol-goluț.
    S-a dus țanțoș mai departe, cu nasul pe sus,
    și n-a simțit deloc că clopoțelul i s-a dus.

  6. La apus, sub cerul roșu, Gorse așteaptă la poarta deschisă, dar turma stă strânsă lângă Fern și clopoțelul ei.

    Soarele apunea, cerul s-a înroșit.
    „Hai în țarc, că se-ntunecă!", a strigat ciobanul, grăbit.
    Poarta s-a deschis. Nu mai era vreme de joc.
    Dar turma stătea lângă Fern și nu se clintea din loc.

  7. Fern se uită în jos la clopoțelul de alamă prins în lâna ei, cu apusul aprins peste dealuri.

    Atunci Fern s-a uitat în jos și-a zărit ceva lucind:
    clopoțelul din lâna ei, care suna, clinchetind.
    Și-a dat seama: pe EA o urmau, nu pe Gorse cel mare.
    Nu-i chema mersul lui țanțoș, ci clopoțelul ce suna tare.

  8. La apus, Fern merge liniștită și sigură pe ea spre poarta deschisă, cu clopoțelul legănându-se.

    Fern a ridicat capul: ea va duce turma acasă!
    Liniștită, hotărâtă, mică, dar curajoasă.
    S-a întors spre poartă, cling, cling, legănându-se ușor,
    și pas cu pas, încet, a mers în fața lor.

  9. Lângă poartă, Gorse, cu clopoțelul din nou la gât, îi face cu ochiul lui Fern, iar turma intră în țarc.

    Oile au trecut pe poartă, una câte una,
    în țarc, la adăpost, când răsărea luna.
    Gorse a venit tropăind și-a luat clopoțelul înapoi.
    „E al meu!", a pufnit, dar i-a făcut cu ochiul. Zâmbeau amândoi.

  10. Fern și Gorse se odihnesc în fân sub luna plină, lângă un felinar aprins, cu turma adormită în jur.

    În țarc, oile dormeau cuibărite în fân.
    Gorse avea iar clopoțelul, țanțoș, ca un stăpân.
    Dar oile din țarc, mari și mici, știau:
    pe drumul spre casă, pe Fern cea mică o urmau.

Capitolul 2 din 4 · 4 min

Lecția de săritură

Bătrânul Gorse nu mai poate sări pârâul, iar mieii râd de el.

  1. Micuța Fern stă singură pe un deal plin de rouă și flori galbene, în ceață, iar la vale șerpuiește un pârâu.

    Sus pe deal, printre flori galbene-n soare,
    trăia cea mai mică oiță din turma mare.
    O chema Fern. Era mică, mititică,
    dar cu suflet mare și tare voinică.

  2. Gorse își dă capul pe spate și se laudă lângă pârâu, iar trei miei se uită la el din iarbă.

    Berbecul Gorse, bătrân și mândru nevoie mare,
    își ridica nasul și se lăuda tare:
    „Am sărit pârâul dintr-un singur zbor!
    N-am atins pământul, nici măcar c-un picior!”

  3. Lângă pârâu, doi miei se tăvălesc de râs, Gorse stă mândru, iar Fern îl privește în tăcere.

    Gașca de miei chicotea: „Moș Gorse! Moș Lăudăros!”
    Behăiau și râdeau, tăvălindu-se pe jos.
    Nu stăteau locului, alergau printre flori,
    dar Fern tăcea. Îl văzuse pe Gorse de-atâtea ori.

  4. Pe malul pârâului, Gorse se strâmbă și se încordează, dar nu poate sări, iar Fern privește îngrijorată.

    Da, Fern îl văzuse, în fiecare dimineață,
    pe malul pârâului, când era încă ceață.
    Fugea, se lăsa jos, ochea, cum se cuvenea,
    și-n fiecare dimineață la fel pățea:
    chiar la margine, unde apa se-nvârtea,
    genunchii nu-l ascultau. Și gata, nu mai sărea.
    Nu de frică, nu că n-ar ști: știa bine cum se sare.
    Doar picioarele-s bătrâne; inima-i tânără și mare.

  5. Lângă pârâu, Fern se uită în sus la Gorse, iar el se uită în jos la ea, mirat, în ceața dimineții.

    Gașca a râs. Dar Fern s-a apropiat.
    „Te cred, Gorse”, a zis ea. „Nu te-ai lăudat.
    Tu știi cum se sare. Te lasă doar picioarele.
    Strigă-mi tu pașii, iar eu sar cu ale mele.”
    Gorse s-a uitat îndelung la oița cea mică.
    „Chiar vrei?”, a șoptit el. „Și dacă pici? Nu ți-e frică?”

  6. Hotărâtă, Fern se ghemuiește în iarba plină de rouă, cu pârâul iute în spatele ei.

    „Vreau!”, a zis ea, cu fruntea sus. „Stai liniștit.
    Tu mă-nveți, eu sar, și-i ca și cum tu ai sărit.”
    Pârâul era umflat de ploaia din noapte.
    Fern s-a tras înapoi, să-și ia avânt de departe.

  7. Fern aleargă aplecată prin iarbă spre pârâu, iar Gorse îi numără pașii cu glas tare de pe mal.

    Și-a proptit copitele. S-a uitat drept în față.
    Gorse a tras aer în piept, în frigul de dimineață.
    „FUGI!” Și Fern a fugit, iute și ușoară.
    „JOS!” S-a strâns ghem, ca un arc, gata să sară.

  8. Fern sare sus peste pârâul iute, cu urechile date pe spate, iar Gorse o privește zâmbind de pe mal.

    „OCHEȘTE!”, a strigat Gorse. „Ușor... ușor...”
    „ACUM!” Și Fern a sărit de pe mal, în zbor.
    Glasul lui o striga, picioarele ei o purtau,
    și-n saltul ei era tot ce anii lui știau.

  9. Fern a ajuns teafără pe malul celălalt, printre trestii și iarbă cu rouă, și zâmbește ușor.

    A ajuns dincolo, în iarbă, pe patru copite,
    cu pârâul în urmă și trestiile-n jur, liniștite.
    O clipă, nimic. Nici behăit, nici mișcare.
    Doar Fern, pe malul celălalt, dreaptă, în picioare.

  10. Gorse se ridică pe picioarele din spate și behăie de bucurie, iar Fern zâmbește dincolo de pârâu.

    Atunci Gorse și-a umflat pieptul, bătrân și bucuros,
    și-a behăit din răsputeri, de s-a auzit până jos.
    Glasul lui s-a dus la vale, purtat de vânt,
    și toată turma a știut, fără niciun cuvânt,
    că behăitul cel mare, cel mândru, ce suna-n zare,
    era pentru Fern, oița care-a-ndrăznit să zboare.

Capitolul 3 din 4 · 4 min

Cine-l scarpină pe Gorse?

Fern visează la coarne mari și răsucite, ca ale bătrânului Gorse.

  1. Fern se uită în sus la Gorse cel înalt, cu coarne mari și răsucite, lângă o poartă de lemn și un jgheab de piatră.

    Fern era cea mai mică oiță din stână,
    cu lâna nouă, albă ca smântâna.
    Îl iubea mult pe Gorse, berbecul bătrân și mare,
    cu coarne răsucite, cele mai mândre din vale.

  2. Fern stă lângă jgheabul de piatră, pe un deal însorit, și se uită visătoare în sus.

    Stătea lângă jgheab și se uita lung la el,
    visând să aibă și ea coarne la fel.
    „Ce frumos mi-ar sta cu coarne!”, zicea mereu.
    Se tot fâțâia, visa, ofta: „Le vreau și eu!”

  3. Gorse ațipește cu capul greu și coarnele sprijinite pe un zid de piatră, iar Fern îl privește din iarbă.

    Dar într-o după-amiază, Fern a stat să privească
    cum Gorse își lasă capul greu pe zid, să se odihnească.
    Numai că, la somn, coarnele lui cele mari
    se tot loveau de zid, de pietrele tari.

  4. Gorse își înclină coarnele uriașe ca să se strecoare pe o poartă îngustă, iar Fern privește de dincolo.

    La fiecare poartă, Gorse se-nvârtea
    și-și strecura coarnele pieziș, cum putea.
    Își pleca fruntea și se strecura cu greu:
    coarnele mari îi dădeau de furcă mereu.

  5. Gorse, încruntat și morocănos, se uită în sus, iar Fern îl privește de lângă cornul lui mare.

    În spatele urechii, ceva îl mânca.
    Nu ajungea acolo. Nici când se culca,
    nici stând în picioare, oricât se-ntindea:
    cu coarnele lui, nicicum nu ajungea.

  6. Gorse stă țanțoș lângă jgheab, cu bărbia sus, iar Fern se uită la el, gata să spună ceva.

    „Mâncărime? Eu?”, a mormăit Gorse, țanțoș foc.
    „Pe berbeci nu-i mănâncă nimic, deloc!”
    Dar Fern, cea mică, s-a uitat și a văzut
    locul care-l mânca, de ceilalți nevăzut.

  7. Fern merge zâmbind spre Gorse, în lumina aurie, cu poarta și jgheabul în spatele lor.

    Fără coarne-n cale, fără coarne-n drum,
    doar Fern, oița mică, putea s-ajungă acum.
    Nu mai voia coarne. Nu în ziua aceea.
    S-a apropiat încet și și-a găsit calea

  8. La apus, Gorse își pleacă fruntea, cu ochii închiși, iar Fern se întinde să-l scarpine după ureche.

    și-a întins botișorul, moale și mic,
    iar Gorse, cu coarne cu tot, s-a plecat un pic.
    L-a scărpinat după ureche, blând și ușurel,
    exact acolo unde nu ajungea nici el.

  9. Gorse își sprijină capul mare de zidul de piatră, cu ochii închiși, liniștit, iar Fern îi zâmbește de aproape.

    Gorse a închis ochii și-a oftat ușurat.
    Nu-l mai mânca nimic. Și-ncet, s-a înserat.
    „Ei, bine”, a bombănit Gorse, cu glas morocănos,
    „un prieten mic pe-aproape chiar îți e de folos.”

  10. La căderea serii, Gorse își lipește botul de Fern, iar în spatele lor o parte din turmă stă culcată în iarbă.

    Și-a lipit botul de Fern. „Ești de treabă”, i-a spus.
    „Stai lângă mine, chiar dacă-s bătrân și ursuz.”
    Dealul tăcea. Lumina era tot mai slabă.
    Turma s-a culcat, rând pe rând, în iarbă.

  11. Fern doarme ghemuită la pieptul lui Gorse, sub cerul cu stele, lângă zidul de piatră și jgheabul.

    Și Fern s-a ghemuit, călduță și mică,
    lângă Gorse, sub zid, fără pic de frică.
    Au răsărit stelele. Noaptea respira ușor.
    Tăcea poarta, tăcea vântul, tăcea fiecare nor.
    Și oița cea mică stătea de pază aproape,
    iar berbecul bătrân dormea ocrotit, cu somn greu pe pleoape.

Capitolul 4 din 4 · 4 min

O turmă de-un singur miel

O cățelușă nouă, zvăpăiată, tot împrăștie turma, și nimeni n-o poate potoli.

  1. Fern stă lângă un zid de piatră și o poartă, pe un deal însorit unde paște turma, iar jos, în depărtare, se vede un lac.

    Sus pe deal era un țarc mititel.
    Fern era cea mai mică oiță din el.
    Mică, dar curajoasă, și-avea minte bună:
    știa fiecare pantă și poartă, una câte una.

  2. Jess, cățelușa neagră cu alb, coboară dealul în salturi, iar oile speriate fug în toate părțile.

    Într-o zi de primăvară a venit o cățelușă,
    Jess cea zvăpăiată, grăbită și jucăușă.
    Țâșnea-ncoace, țâșnea-ncolo și lătra tot mai tare,
    împrăștia oile, n-asculta și n-avea stare.

  3. Gorse pufnește și întoarce capul de la Jess, care așteaptă alături, iar Fern o privește de lângă zid.

    Gorse, berbecul bătrân, a pufnit morocănos:
    „Are colți, dar minte n-are!”, a zis el, cu glas gros.
    Dar Fern a văzut ceva ce nimeni n-a zărit:
    o clipă-n care Jess s-a oprit și s-a liniștit.

  4. Jess merge liniștită în urma lui Fern, iar turma vine după ele, încet, în șir, spre poartă.

    Jess s-a oprit, cuminte: nici lătrat, nici sărit.
    Și oile-au curs ușor, ca un pârâu liniștit.
    Cine fuge, le-mprăștie. Cine merge-ncet, le-adună.
    Fern știa. Dar cum s-o-nvețe pe Jess? Cum să i-o spună?

  5. La apus, Fern o atinge cu botul pe Jess, care stă întinsă în iarbă, tristă, cu urechile lăsate.

    Jess stătea singură-acum, pe margine, supărată,
    cu urechile pleoștite, tăcută și plouată.
    Dar Fern a venit și s-a oprit lângă ea, cuminte.
    Și-a aplecat căpșorul: „Te-ajut eu. Ține minte.”

  6. Jess și Fern stau una lângă alta pe deal, la apus, iar Jess se uită în sus la Fern, cu limba scoasă.

    „Hai, mână-mă doar pe mine”, a zis Fern. „Încetișor.
    Cu o turmă de-un singur miel, înveți mult mai ușor.”
    Jess și-a ridicat capul și-a rămas pe loc, cu mirare,
    apoi s-a sculat în lăbuțe, la apus de soare.

  7. Jess și Fern urcă dealul alături, la căderea serii, spre zidul de piatră și poarta unde așteaptă turma.

    Un pas. Încă un pas. Încet, alături, câte puțin.
    Jess mergea, Fern o urma, pas cu pas, lin.
    Fără fugă, fără goană, fără lătrat, fără sărit.
    Doar cercuri mici și liniștite, iar și iar, la nesfârșit.

  8. Jess, Fern și turma trec încet pe poartă sub luna plină, iar departe, jos, se văd luminile satului.

    Și s-au tot învârtit până-n seară, încetișor,
    până ce Jess a-nvățat să meargă lin, ușor.
    Apoi, una lângă alta, au intrat pe poartă, acasă.
    Sus, stelele clipeau, și noaptea venea, somnoroasă.

  9. Jess și Fern stau culcate nas în nas în iarbă, aproape adormite, cu turma dormind în jurul lor.

    Jess și Fern și-au lipit năsucurile, împreună.
    Și peste țarc s-a lăsat o liniște caldă, ca de lână.
    Oița și cățelușa s-au culcat sub cer cu stele,
    și tot țarcul a adormit, încetișor, odată cu ele.

În aplicație te așteaptă și alte povești

Alege o aventură nouă sau întoarce-te la povestea pe care copilul tău o cere iar. Citiți-o împreună sau ascultați Naratorul Starwink.

În română și engleză, pentru toate vârstele.

Intră pe lista de așteptare

Îți trimitem un e-mail de confirmare și unul când se lansează Starwink.