
Tella și Floarea-de-Lună
Șase povești hazlii de pe o lună micuță, cu praf moale și flori care strălucesc noaptea. Tella, cea mică și liniștită, e mai isteață decât Cosmo, cel mare și lăudăros. Ultima e numai bună înainte de somn.
- 5-6 ani
- 6 capitole
- 26 min
- În versuri
- În română și engleză
Capitole
1Tella și Floarea-de-Lună4 min
2Încotro a plecat păsărica4 min
3Pași de piatră4 min
4Ultimul cuvânt4 min
5Florile de sub praf4 min
6Căușul liniștit4 min
Capitolul 1 din 6 · 4 min
Tella și Floarea-de-Lună
Sus, pe marginea craterului, s-a deschis o floare care strălucește, iar Cosmo cel mare nu ajunge la ea.

Pe-o lună mică, rotundă, cu praf gri și moale,
un iepure și-o iepurașă, cu căști pe cap, visau o floare.
Cosmo, mândru și mare, tropăia și striga cât putea.
Tella, mică și tăcută, stătea... și se gândea.
Pe luna asta ești ușor - nu cântărești mai deloc:
un țopăit mic te ridică, plutind, ca-ntr-un joc.
Dar dacă SARI - VÂJ! - zbori sus, tot mai sus,
treci de ce voiai să prinzi - pa-pa, și te-ai dus!
Iar noaptea, sus pe-o stâncă, a-nflorit o floare-de-lună.
Plantezi o sămânță de-a ei - și-ți crește și ție una!
„Le vreau pe TOATE!" a strigat Cosmo. „Eu sunt cel mai mare, vezi?
Cel mai mare ia tot - așa e, să mă crezi!"
S-a ghemuit și-a SĂRIT, răcnind, din toate puterile,
și VÂJ! a țâșnit spre cer, cât îl țineau picioarele!
A trecut val-vârtej pe lângă floare și n-a putut să se oprească
- apoi JOS, tot mai jos, a plutit... și BUF! Pe burtă, ca o broască!
„Nu-i destul!" a pufnit el. „Trebuie mai TARE, nu ușurel!"
A sărit și mai tare. (Prea tare? Da, da, DA! Vai de el!)
Pe lângă floare a zburat, până s-a făcut cât un punctișor,
și-apoi a plutit înapoi, tot de unde plecase, ușor-ușor.
Tella știa secretul Lunii. Se gândea, în tăcere.
Văzuse unde greșea: Cosmo sărea cu prea multă putere.
„Fără VÂJ!" s-a gândit Tella. „Fără răcnet, fără săritură mare.
Doar un țopăit mic, ușor - și niciun pic mai tare."
Iepurașa s-a lăsat pe vine, încet, ușor,
a făcut un țopăit mic și-a pornit în zbor.
Și sus a plutit, tot mai sus, ca un fulg de nea,
și s-a oprit chiar lângă floarea care strălucea.
Cosmo s-a uitat în sus, cu ochii mari și gura căscată:
„Dar ești așa de MICĂ! Cum ai ajuns acolo, dintr-odată?"
„Nu contează cât ești de mare," i-a strigat ea de sus.
„Pe luna asta, tot secretul e un țopăit mic - și-ai ajuns!"
„E loc pentru amândoi! Hai, vino și tu!
Te lași pe vine, sari ușor... și nu-mpingi, nu!"
Cosmo a tras aer încet, a sărit ușurel
- și sus a plutit Cosmo, sus de tot, și el!
Au stat amândoi pe stâncă, în lumina florii-de-lună,
iar floarea și-a scuturat semințele, sclipind, una câte una!
Cosmo a râs: „Nu sărituri mari, ci țopăituri mici! Tella, ai dreptate!"
Și-au țopăit încet acasă, să le planteze pe toate.
Capitolul 2 din 6 · 4 min
Încotro a plecat păsărica
Păsărica lor s-a rătăcit, iar Cosmo e sigur că știe încotro a zburat.

Sub stele, printre flori-de-lună care străluceau,
doi iepurași de lună pe praf moale trăiau.
Cosmo, cel mare, striga și se lăuda mereu;
Tella, cea mică, tăcea - dar era cea mai isteață, zic eu!
Purtau câte-o cască rotundă, de sticlă ușoară,
și-aveau o păsărică de lună, care piuia pe-afară.
Dormea printre flori, piuind somnoroasă.
Dar într-o noapte s-a trezit și-a plecat țopăind de-acasă.
Iepurașa Tella s-a trezit și-a căutat peste tot.
Păsărica? Nicăieri. Niciun piu. Deloc.
„E singură-n noapte!" a zis Tella, îngrijorată puțin.
„Trebuie s-o găsesc, s-o hrănesc și la cald s-o țin!"
Departe, în noapte, o stea a căzut
- BUM! departe-departe, abia s-a auzit.
Atunci Cosmo a sărit și-a strigat, fericit:
„A bubuit! Acolo-i păsărica! Știam eu! Am ghicit!"
„O salvez eu! Sunt voinic și iute!" a strigat.
A sărit spre zgomot și VÂJ! - ca o rachetă a zburat
- atât de sus! Apoi a coborât plutind, zâmbind, în praf,
și-a gonit spre BUM, cu urechile lipite de cap.
Dar Tella s-a uitat în JOS și s-a aplecat pe loc
- un șir de urme mici, proaspete! Ce noroc!
Nu duceau spre bubuit, ci spre partea luminoasă,
unde strălucesc flori-de-lună. „PE-ACOLO!" a strigat, bucuroasă.
Cosmo fugea ÎNAINTE, spre bubuit, tot mai tare,
sigur-sigur că păsărica e acolo, nu-n altă parte.
Dar tu ai văzut urmele! Tu ȘTIAI încotro!
Duceau în CEALALTĂ parte - spre flori, spre lumina de-acolo.
Tella a pornit încet, fără grabă, isteață.
Țop, țop, mergeau urmele, ca mărgele pe ață.
Pas cu pas, a mers după urmele mici,
pe lângă flori ce strălucesc, prin umbre moi și reci.
Și-acolo, într-o floare aurie și adâncă,
stătea păsărica, clipind, somnoroasă încă!
Își făcuse un cuib cald, ghemuită-n petale.
Era teafără! Stătea la căldurică, în floarea moale.
„Aici erai!" a șoptit Tella. „Ești bine! Ura, ura!"
A luat-o-n lăbuțe, și ea s-a cuibărit la căldură.
S-a ghemuit lângă cască, somnoroasă, voioasă:
cea mai caldă păsărică din Luna mică, și cea mai pufoasă!
Iepurele Cosmo s-a-ntors și s-a trântit oftând, obosit,
fără păsărică, tot gri, tot prăfuit.
„Am căutat și-am căutat, dar n-am găsit nimic!"
Atunci Tella i-a arătat păsărica: „Uite-o, e aici!"
„Ai GĂSIT-O!" a strigat Cosmo. „Iar eu am fugit taman invers!"
„Așa e," a chicotit Tella. „Dar ascultă un vers:
Când un prieten se pierde, uită-te-n JOS, la lăbuțe,
și mergi după urme, spre-o floare caldă și dulce."
Capitolul 3 din 6 · 4 min
Pași de piatră
Un fluturaș obosit a rămas blocat pe o piatră, dincolo de o groapă plină cu praf.

Sub cerul cu stele, în lumina florilor-de-lună,
doi iepurași de lună țopăiau voioși, împreună.
Pe căștile lor de sticlă sclipea lumina din floare.
Tella, mică. Cosmo, mare. Amândoi la plimbare.
Au dat de o baltă. Adâncă. Și mare.
Nu de apă, ci de praf. Și nicăieri vreo cărare.
Cosmo a privit în zare. Și-acolo, pe-o piatră, sus,
stătea un fluturaș obosit. „Uite! Îl vezi?", a spus.
„Sunt tare obosit", a șoptit fluturașul. „Nu mai pot zbura.
Am rămas pe piatră, și jos e praf, și nu pot pleca."
„Te scoatem noi de-aici!", a zis Tella. „Dar, Cosmo, ascultă:
hai amândoi să ne gândim la un plan. Un plan bun ne ajută."
„UN PLAN?", a tunat Cosmo cel mare. „N-am eu răbdare!
Uitați-vă! Eu SAR! Sunt puternic! Sunt cel mai tare!"
A SĂRIT cu un chiot, a trecut de piatră și BUF! s-a-nfundat
în praf până-n urechi. (Mare, da, dar mărimea nu l-a ajutat.)
A dispărut de tot! Apoi a ȚÂȘNIT afară, strigând,
și-și scutura de pe blană praful cenușiu, pufnind.
„ÎNCĂ O DATĂ!", a strigat Cosmo, și hop! sus de tot.
Și iar BUF, și mai adânc. Iepurii zboară? Ba nu, nu pot!
Atunci iepurașa Tella s-a uitat în jur, cu un zâmbet șiret,
a văzut cum praful se-așază la loc, încet, încet.
S-a uitat la pietrele de pe jos, netede, rotunjoare:
mari și grele și gri, stăteau cuminți, fără mișcare.
„O piatră e grea", a zis ea. „Se duce la fund, știu bine.
Dar se duce și se OPREȘTE. Stă pe loc. Uite ce-mi vine-n minte:
dacă rostogolesc una-n praf, se-așază și stă, cuminte.
Pe ea pot călca! Un drum uscat îmi fac, pas cu pas, înainte!"
A rostogolit-o pe prima. S-a scufundat. Apoi a STAT pe loc,
bine prinsă, acolo jos. Nu s-a mai mișcat deloc.
„UNU!", a râs Tella cea isteață, și-a pășit pe ea.
Stătea pe piatră, uscată, și piatra nu se clătina!
Apoi a doua. S-a așezat și ea, pe loc, cuminte.
„DOI!", a strigat Tella, și-a pășit mai înainte.
Apoi TREI! Și PATRU! (Hai, numărați și voi, pe rând!)
Piatră, pas, piatră, pas! Și Tella, mică și mândră, râdea țopăind.
Și-așa, piatră cu piatră, cu pas liniștit, fără frică,
a ajuns Tella la fluturaș, pe stânca cea mică.
L-a luat ușurel în lăbuțe. „Gata, te țin eu", i-a spus,
și pe pietre, pas cu pas, înapoi la mal l-a adus.
Au ajuns la mal. Iar fluturașul, odihnit, fericit,
a zburat spre stele, a dat o roată și le-a mulțumit.
„Tu n-ai sărit. Tu te-ai GÂNDIT!", a strigat Cosmo, voios.
„Ți-ai făcut pași de piatră!" Și-o privea mândru, bucuros.
Capitolul 4 din 6 · 4 min
Ultimul cuvânt
Cosmo strigă într-un crater cu ecou, dar craterul are mereu ultimul cuvânt.

Noaptea tăcea peste praful de lună.
Doi iepurași țopăiau împreună.
Purtau căști rotunde, de sticlă curată,
ca să poată respira în noaptea-ntunecată.
Cosmo cel mare vorbea tare, mereu:
„La orice joc, câștig tot eu!"
Tella cea mică nu făcea gălăgie.
Se gândea bine, cum numai ea știe.
Nu țipa, nu striga niciodată,
dar când vorbea ea, toți tăceau deodată.
Într-o zi, Cosmo a găsit un crater rotund.
„Strig aici", a zis el, „să se-audă până-n fund!
O să bubuie tare și-o să sune frumos.
Ultimul cuvânt e-al meu!" a strigat, lăudăros.
S-a aplecat peste crater: „SUNT CEL MAI BUN!"
„BUN!" a bubuit craterul, ca un tun.
Cosmo a zâmbit, apoi s-a încruntat:
„Nu-i corect! Eu primul am strigat,
dar ultimul cuvânt l-a zis craterul, nu eu!
Ultimul trebuia să fie al meu!"
„Atunci strig și mai tare!" a zis, mândru foc.
„SUNT CEL MAI GROZAV!" a strigat, țopăind pe loc.
„GROZAV!" a răspuns craterul, într-o clipită doar.
Casca i s-a aburit toată, de nu mai vedea clar.
A urlat din nou: „SUNT REGELE TUTUROR!"
„TUTUROR!" a bubuit craterul, tare, în cor.
Bietul Cosmo a bătut din picior, supărat.
„Vai de mine!" a bombănit el, bosumflat.
Tella privea și-a priceput ceva nou:
orice strigăt se-ntoarce, ca un ecou.
Cu cât strigi mai tare, cu-atât îl auzi mai bine.
Dar șoapta nu se-ntoarce. Șoapta rămâne la tine.
S-a aplecat și ea și-a șoptit, încetișor:
„Ultimul cuvânt e al meu." (Spune-l și tu, ușor.)
Craterul n-a prins nimic din ce-a vorbit.
Nimic nu s-a întors. Niciun sunet n-a venit.
Cosmo a așteptat. Craterul tăcea.
Nicio bubuitură, niciun ecou nu venea.
Și-așa, ultimul cuvânt l-a avut Tella cea mică.
Cea blândă a câștigat, fără să strige nimică.
Cosmo a privit în jos. Supărarea i-a trecut.
A râs și el de el: „Ha! Tu, Tella, ai știut!"
„Bravo ție! L-ai făcut să tacă!" i-a zis, fericit.
Au țopăit acasă, sub flori-de-lună, liniștit.
Jos, în crater, e liniște. Totul a tăcut.
Doar praf de lună adormit, pe unde ecoul a trecut.
Un strigăt se-ntoarce din adânc, mereu, mereu.
Dar șoapta rămâne ascunsă, ca un secret al tău și-al meu.
Capitolul 5 din 6 · 4 min
Florile de sub praf
Cosmo sare să se dea mare și îngroapă florile abia răsărite ale Tellei, iar cei doi se ceartă.

Pe Luna mică și gri, sub cer de catifea,
doi iepuri cu căști de sticlă se uitau cum praful plutea.
Tella, cea mică, creștea flori-de-lună pe-un rând.
Cosmo, cel mare, țopăia, să vadă praful zburând.
Stratul ei era nou-nouț, cu flori încă mici, abia răsărite.
Luceau verde și albastru, blânde și liniștite.
A netezit praful gri, ca pe-o pătură moale,
și florile s-au ghemuit sub el, la căldură, fără soare.
Atunci a strigat Cosmo: „Uită-te la mine! Să vezi ce pot eu!
Cei mai mari nori de praf îi fac numai eu!"
S-a dat înapoi, a zâmbit, s-a ghemuit să-și ia avânt,
a sărit sus de tot și-a aterizat cu un BUF! pe pământ.
Un val mare de praf s-a-nălțat, gros, până sus.
A căzut peste strat și l-a acoperit, l-a ascuns.
Florile nu se mai vedeau. Nici urmă de lumină.
Praful stătea greu peste fiecare tulpină.
Cu urechile pleoștite, Tella a privit praful căzut.
„Mi-ai STRICAT stratul, Cosmo!" a zis. „Uite ce-ai făcut!
Crescuseră doar pe jumătate! Acum stau sub praf, stinse!"
Și s-a așezat lângă ele, cu lăbuțele-ntinse.
Lui Cosmo i s-au lăsat urechile. Și-a plecat capul, tăcut.
„N-am VRUT", a spus el încet. „Zău că n-am vrut."
S-a uitat la rând: nicio floare nu se mai zărea.
Tot stratul zăcea sub praf, ca sub o pătură grea.
Apoi a îngenuncheat: „Nu ajunge să-ți spun «iartă-mă» și gata.
Vorbele-s doar vorbe. Hai să-l REPARĂM amândoi, îndată."
A întins lăbuțele și le-a vârât în praf până la coate
și-a-nceput să dea valul cel mare la o parte.
A găsit prima floare. I-a curățat căpșorul, ușurel,
și-a scos-o cu grijă din praful rece, încetinel.
S-a pus și iepurașa jos. Pe-a doua au scos-o împreună.
Le-au scos pe toate din praf, una câte una.
Le-au pus înapoi: întâi una, apoi două,
apoi trei, apoi restul, cu grijă, ca pe ouă.
Le-au sădit pe toate la loc, acolo unde-au crescut,
și stăteau iar drepte, frumoase, ca la-nceput.
Și-atunci, pe când se uitau, florile s-au aprins pe rând:
întâi verde-pal, apoi albastru, tot mai tare, strălucind.
Stratul s-a trezit iar. Fiecare floare lucea,
și-n toată bezna din jur lumina lor se-ntindea.
Tella și-a ridicat urechile. Nu mai era încruntată.
„M-ai ajutat", a spus ea. „Le-ai pus la loc pe toate."
El a zâmbit: „Mi-a părut rău. Am vrut să repar, nu doar să-ți spun o vorbă bună."
Au stat apoi lângă lumină, doi iepuri, doi prieteni, împreună.
Capitolul 6 din 6 · 4 min
Căușul liniștit
La culcare, din flori cad încet semințe sclipitoare, iar Cosmo vrea să le prindă pe toate.

Luna cea gri se odihnește. E târziu.
Doi iepuri de lună așteaptă lângă-un crater pustiu.
Pe căștile rotunde, de sticlă, se-oglindesc
florile-de-lună, care se-nchid și-adormesc.
În liniștea nopții, din colțul lor ascuns,
cei doi iepuri de lună se uită în sus.
Florile-nalte scutură semințe, ca fulgi de nea,
o ninsoare de argint, o lumină de stea.
Cosmo cel mare sare: „Sunt ale mele!
Plantez o sută-n șir, o grădină cu ele!"
Țopăie, se-ntinde, prinde cu labele-n vânt,
fuge după semințe, încolo și-ncoace, râzând.
Dar semințele prinse se-nvârt, și-apoi
îi scapă din labe și zboară-napoi.
Cu cât sare mai tare, cu-atât fug mai sus,
ca puful de păpădie, pe cer s-au dus.
În sfârșit, se oprește. Nicio sămânță. Nimic.
Labele-s goale. Nu lucește niciun pic.
Obosit, se-așază pe-o piatră, deoparte,
și-o vede pe Tella, liniștită, nu departe.
Dar iepurașa Tella nu sare, nu prinde.
Găsește un loc unde liniștea se-ntinde.
Face din lăbuțe un căuș larg, rotunjit,
și-l ține nemișcat, cuminte, liniștit.
Nu se grăbește, nu strigă, nu cheamă deloc.
Stă doar nemișcată, tăcută, pe loc.
Respiră ușor. Își lasă ochii în jos.
Și-ncet, una câte una, semințele vin de sus.
Semințele care fugeau de Cosmo, zburdând,
acum vin la ea, cuminți, pe rând.
Se-adună-n căușul ei, încet și lin,
și-l umplu cu lumină, până e plin.
Cosmo se uită, se scarpină-n creștet,
apoi se-așază lângă ea, încet.
Face și el un căuș din labele lui late
și-l ține nemișcat. Gata cu fugăreala, gata.
Și-n curând, vin semințe plutind și la el,
se-așază-n căușul lui, ușor, încetinel.
Două căușe sunt pline acum, până sus,
și nicio sămânță de argint n-a căzut jos.
Pleoapele le cad, grele, încet, pe rând,
și-n cap nu le mai trece niciun gând.
Își țin sus căușele, calde și pline,
și simt cum somnul tiptil le vine.
Noaptea-i tăcută. Florile-de-lună s-au stins.
Două căști mai lucesc, și somnul i-a cuprins.
Cu ochii-nchiși, respiră ușor, tot mai ușor,
și Tella, și Cosmo adorm încetișor.



