Intră pe lista de așteptareÎnscrie-te
Cizme prea mari

Cizme prea mari

Cob se plimbă printre bălți în cizmele uriașe ale tatălui. Patru povești cu stropi și noroi, în care se împotmolește, dă o mână de ajutor și află cum e să fii în pielea altuia.

  • 5-6 ani
  • 4 capitole
  • 15 min
  • În versuri
  • În română și engleză

Capitole

  1. Cob, cu căciulița roșie, puloverul galben și cizmele mari, maro, merge zâmbind pe ulița însorită, plină de bălți cu noroi.1Cizme prea mari4 min
  2. Scout, un cățeluș zburlit cu zgardă roșie, stă înfundat până la piept într-o baltă mare de noroi, lângă o scândură și o roată pe jumătate îngropată.2Scândura cea lată4 min
  3. Bunica, în jachetă roșie și cu basma, arată de după poartă, iar Cob aleargă pe ulița noroioasă după găinușa ei maro, care fuge dând din aripi.3Cuibul din căciuliță3 min
  4. Wilf, cu șapcă verde și vestă cărămizie, stă de pază lângă o baltă mare și lucioasă, cu brațele larg desfăcute și un zâmbet mulțumit.4Balta care a luat-o la picior4 min

Capitolul 1 din 4 · 4 min

Cizme prea mari

Cob râde de Mila când îi rămân cizmele mari în noroi.

  1. Cob, cu căciulița roșie, puloverul galben și cizmele mari, maro, merge zâmbind pe ulița însorită, plină de bălți cu noroi.

    Pe ulița cu bălți și noroi lucios
    trăia Cob, cu căciulița roșie, vesel și voios.
    Cizmele erau de la tatăl lui - vechi, maro, largi și grele,
    cu trei numere mai mari. Și ce mândru era de ele!

  2. Văzut din spate, Cob calcă apăsat cu o cizmă mare, maro, într-o baltă cu noroi și împroașcă, pornind pe uliță spre case.

    Cob știa ulița ca-n palmă, cu fiecare poartă,
    cu fiecare baltă, și mică, și lată.
    În cele adânci - pleosc! Peste cele largi - hop!
    Tropăia și țopăia. Ce priceput era Cob!

  3. Mila, în haina mov, stă în baltă doar în șosete, cu cizmele goale înfipte în noroi în spatele ei, iar Cob se uită uimit.

    Atunci a trecut pe-acolo Mila, cu cizme mari, maro.
    FLEOȘC! Noroiul le-a prins și le-a ținut acolo.
    I-au ieșit picioarele din cizme și - PLEOSC! - a căzut jos,
    A rămas în baltă, udă leoarcă, pe fundul noroios.

  4. Cob râde cu ochii strânși și arată cu degetul spre cizmele goale ale Milei, iar Mila stă în noroi, în șosete, supărată.

    Și Cob a râs. A râs de s-a prăpădit.
    „Ai cizmele prea MARI!” a strigat el, înveselit.
    Arăta cu degetul și râdea în gura mare:
    „Prea mari! Ha! Ia uite! Uite ce cizme mari are!”

  5. Mila stă lângă baltă cu genunchii la piept și capul plecat, lângă cizmele ei; din Cob se văd doar picioarele și cizmele mari, oglindite în apă.

    Dar Milei i-au ars obrajii. S-a uitat în pământ.
    „Sunt de la verișoara mea. Alte cizme n-am. Doar astea sunt.”
    Și vocea i s-a făcut mică, mică de tot.
    Iar Cob, când a auzit-o, n-a mai putut râde deloc.

  6. Cob se apleacă și se uită nesigur la cizmele lui mari, iar Mila stă în baltă, în șosete, lângă cizmele ei goale, și se uită la el.

    S-a uitat în jos. La cizmele lui. De la tata. Grele.
    Cu trei numere mai mari - la fel de mari ca ele!
    I-a pierit zâmbetul. Ale lui erau la fel!
    Cizme mari, exact ca cele de care râsese chiar el.

  7. Sus, pe ulița însorită, Cob stă singur, cu capul plecat, iar departe, printre bălți, Mila stă jos, mică, lângă cizmele ei.

    Îl strângea ceva în burtă. Îi ardea fața de rușine.
    Se gândea ce-i strigase râzând, și nu se simțea deloc bine.
    Arătase cu degetul, crezând că-i doar o glumă, și-atât.
    Aceleași cizme! Și el râsese de Mila. Ce urât!

  8. Văzută peste umărul lui Cob, Mila stă în noroi, râde și arată spre cizmele lui mari și pline de noroi; cizmele ei stau alături.

    Atunci Mila a ridicat ochii. Le-a văzut. Și-apoi...
    „Ai cizmele prea mari!” a râs. „Ca mine! Suntem la fel amândoi!”
    Iar pe Cob l-a pufnit râsul, pe nas, încetișor,
    un râs cald, tremurat, din creștet până-n tălpi, ca un fior.

  9. Cob o ține pe Mila de mână și o trage din baltă; zâmbesc amândoi, din haina ei picură apă cu noroi, iar cizmele ei așteaptă alături.

    „Chiar așa!” a chicotit Cob. „Ia uită-te la noi!
    Doi prieteni cu cizme mari, care vor cizme noi!”
    Și-a întins mâna în jos. „Hai, sus! Apucă-te bine, că trag tare!”
    A tras - și hop! Mila era iar în picioare.

  10. Cob și Mila se țin de mână și râd, țopăind prin baltă cu cizmele lor mari, pleosc-pleosc, cu soarele coborând în spatele lor.

    Și-au pornit amândoi la joacă, în cizmele lăbărțate,
    și-au țopăit pe uliță, pleosc și hop, pe săturate.
    Au tropăit prin fiecare baltă, au sărit peste fiecare
    - doi prieteni cu cizme mari, prin noroi și la soare.

Capitolul 2 din 4 · 4 min

Scândura cea lată

Cățelușul Scout s-a împotmolit în noroi, iar Cob, sărind să-l scoată, se împotmolește și el.

  1. Scout, un cățeluș zburlit cu zgardă roșie, stă înfundat până la piept într-o baltă mare de noroi, lângă o scândură și o roată pe jumătate îngropată.

    Când s-a oprit ploaia, la capătul uliței, jos,
    se făcuse o baltă mare de noroi, ca o ciorbă, gros.
    Și chiar la mijloc era cineva împotmolit:
    Scout, cățelușul de pe uliță, în noroi înțepenit.

  2. Scout dă din lăbuțe în noroiul adânc și împroașcă în toate părțile; pe mal stă o scândură lată, iar din noroi iese marginea unei roți vechi.

    Scout scâncea și se zbătea. Se ducea tot mai jos.
    „Sunt prins!” a chelălăit cățelul. „Ajutor! Vă rog frumos!”
    Cu cât dădea din lăbuțe, cu atât se-afunda mai adânc.
    „Nu pot să mai ies! Noroiul mă ține prea strâns!”

  3. Cob se repede spre Scout cu brațele întinse, dar o cizmă mare i s-a afundat deja în noroi, iar Scout se uită la el din mijlocul bălții.

    „Ține-te bine, Scout!” a strigat Cob. „Vin eu, stai liniștit!”
    Și s-a năpustit spre noroi, curajos și grăbit.
    Dar cizma s-a-nfundat! Un pas - și PRINS era,
    până-n genunchi în noroi, și nu se mai mișca!

  4. Mila îl ține pe Cob de umăr; amândoi se uită îngrijorați la Scout, prins în noroi, iar în fața lor e o scândură lată, pe pământ.

    „Stai!” a strigat Mila. „Nu mai face niciun pas!
    O să te-afunzi ca Scout, Cob - până la nas!”
    Așa că Cob s-a oprit. S-a gândit. S-a uitat în jur, atent
    - și-a zărit o scândură lată și zdravănă, întinsă pe pământ.

  5. Văzută de sus, scândura lată stă întinsă deasupra noroiului, iar din roata veche se mai vede doar o margine subțire și curbată.

    Scândura cea LATĂ stătea pe noroi și nu se clintea.
    Nu se-afundase deloc - nici măcar o bucățică din ea.
    Dar o roată veche de car, subțire și uitată,
    se dusese la fund - cu spițe cu tot, toată!

  6. Cob stă în genunchi și arată zâmbind cu o mână spre scândura lată și cu cealaltă spre roata afundată, iar Mila și Scout se uită la el.

    Cob s-a uitat la scândură. La roată. Și la scândură iar.
    Cea lată stătea sus. Cea subțire - la fund. Era clar!
    „E lată!” a șoptit Cob. „Asta e! Ăsta-i secretul!
    Când ești lat, noroiul te ține. Subțire - te-afunzi cu totul.”

  7. Cob se urcă zâmbind pe scândura pusă peste noroi, Mila își împreunează mâinile bucuroasă, iar Scout așteaptă la celălalt capăt.

    Așa că Cob a ridicat scândura și a pus-o, culcată,
    peste balta de noroi, ca un pod, cu grijă așezată.
    A ținut! Lată și sigură. Nu s-a afundat nici un pic.
    „Ține!” a strigat Mila. „Bravo, Cob! Ce voinic!”

  8. Cob stă întins pe burtă pe scândura de peste noroi și ajunge la lăbuța lui Scout, iar Mila, ghemuită pe mal, se uită atentă.

    Cob s-a târât pe scândură, pe burtă, ca un pisoi,
    încet, încet, peste balta de noroi.
    S-a întins departe... mai departe... și l-a prins pe Scout de lăbuță!
    Și TRAGE, și TRAGE, și TRAGE - și, ca dopul dintr-o sticluță,

  9. Cob se întoarce pe scândură cu Scout, ud și plin de noroi, sub braț; zâmbesc amândoi, iar Mila își întinde mâinile spre ei de pe mal.

    a ieșit Scout din noroi - FLEOȘC! - și gata, a scăpat!
    Mânjit din cap până-n coadă, dar teafăr și salvat.
    Și s-au târât înapoi pe scândură, peste noroi,
    cu Scout sub brațul lui Cob - uzi ciuciulete amândoi.

  10. Cob stă pe iarbă și râde, cu noroi pe față, Scout îl linge pe obraz, iar Mila se bucură cu pumnii ridicați.

    Mila a aplaudat. Și Scout l-a lins pe Cob pe bărbie.
    L-a lins pe toată fața, pe nas, pe obraji, cu bucurie.
    Apoi s-au trântit jos toți trei - trei prieteni de noroi
    - la capătul uliței, unde se termină balta de după ploi.

Capitolul 3 din 4 · 3 min

Cuibul din căciuliță

Găinușa Bunicii a fugit pe uliță și nimeni n-o poate prinde.

  1. Bunica, în jachetă roșie și cu basma, arată de după poartă, iar Cob aleargă pe ulița noroioasă după găinușa ei maro, care fuge dând din aripi.

    Găinușa maro a Bunicii - hop! - a sărit,
    a dat din aripi și-a fugit, și-a fugit.
    A zbughit-o pe uliță, pe lângă fiecare baltă.
    „Prindeți-o!" a strigat Bunica. Și-au pornit toți deodată.

  2. Văzuți de sus, Cob și Mila întind mâinile după găinușă, care zboară fâl-fâl peste ulița noroioasă, iar Wilf, cu șapcă verde, alunecă pe burtă prin noroi.

    Toată ulița fugea. Alunecau prin noroi, cădeau pe loc,
    se-aruncau s-o apuce... dar n-aveau pic de noroc.
    Pe lângă Wilf a țâșnit, fâl-fâl, razant cu pământul,
    prea iute, prea zvăpăiată - zbura ca vântul!

  3. Wilf zace pe burtă în noroi, Mila stă pe iarbă în spatele lui, și amândoi se uită în sus la găinușa cocoțată pe o creangă de măr.

    Wilf s-a aruncat - PLEOSC! - și-a căzut cât era de lung.
    Mila a-ncercat s-o prindă - pe-alături! - și-a căzut în fund.
    Găinușa - hop! - pe un stâlp de gard, apoi sus, într-un pom.
    Era mai iute ca ei toți, mai iute ca orice om!

  4. Micul Ned, în pulover albastru, stă singur la marginea uliței, cu lacrimi pe obraji, și se uită la găinușa cocoțată sus, în măr.

    Iar micul Ned s-a pus pe plâns, cu fața roșie, bosumflată.
    Voia s-o arate tuturor, dar găinușa, dintr-odată,
    fâl-fâl, i-a zburat de sub nas, prea iute și prea sus.
    „N-o mai prindem niciodată! S-a dus! S-a dus, s-a dus!"

  5. Cob stă nemișcat în cizmele lui mari, cu degetul la bărbie, și se gândește, uitându-se la găinușa de pe creanga mărului.

    Dar Cob s-a oprit din fugă. S-a gândit un pic.
    „Găinușa asta", a zis rar, „nu fuge chiar așa, de nimic.
    Ea caută ceva moale și rotund. Vă aduceți aminte
    cum s-a cuibărit în coșul Bunicii cu rufe, mai-nainte?"

  6. Cob își atinge căciulița roșie de lână și se uită în sus, cu o idee bună, iar în spatele lui, lângă gard, sunt un coș și o pernă.

    Cob s-a uitat în jur după ceva moale și rotunjor.
    Un coș? O pernă? Care-ar fi mai bun? Nu-i ușor!
    Dar pe capul lui Cob, tot timpul, stătea o căciuliță
    - moale, rotundă, roșie, de lână și călduță.

  7. Cob, cu capul gol, stă în genunchi pe iarbă lângă căciulița roșie, pusă jos ca un cuib mic, iar găinușa vine spre ea.

    Cob a ridicat mâna și-a râs: „Asta e! Am găsit!
    Căciulița mea - moale, rotundă!" Și, cât ai clipi, grăbit,
    și-a scos-o de pe cap - roșie, de lână, pufoasă
    - și-a pus-o jos, ușor: un cuib cald, ca o casă.

  8. Găinușa maro a Bunicii stă ghemuită în căciulița roșie de lână a lui Cob, pe iarba însorită, mulțumită și la căldurică.

    Găinușa a încetinit. S-a uitat. Și ce-a zărit?
    Căciulița de lână! Și-n ea a intrat legănat, liniștit.
    S-a-nvârtit o dată, de două ori, a zis vesel: „Cot-cot!"
    și s-a așezat bine în lâna roșie, ghemuită de tot.

  9. Cob, Wilf, Bunica și Mila s-au strâns în jurul găinușei din căciulița roșie și zâmbesc toți, iar micul Ned bate din palme în fața ei.

    „Mi-a ales căciulița!" a râs Cob. „Îi place cel mai tare!"
    Ned a bătut din palme: „Acum stă cuminte și nu mai sare!
    Veniți toți s-o vedeți!" a strigat el, fericit.
    Și toți s-au strâns în jurul ei, cu ochii mari, și-au zâmbit.

Capitolul 4 din 4 · 4 min

Balta care a luat-o la picior

Wilf nu lasă pe nimeni în cea mai bună baltă, iar groapa Milei e numai praf.

  1. Wilf, cu șapcă verde și vestă cărămizie, stă de pază lângă o baltă mare și lucioasă, cu brațele larg desfăcute și un zâmbet mulțumit.

    Pe uliță era o baltă, cea mai frumoasă din sat:
    adâncă și largă, plină ochi, ca un lac adevărat!
    Iar Wilf stătea de strajă lângă ea, cel mai bun păzitor.
    „E A MEA! Numai a mea!" striga Wilf tuturor.

  2. Mila stă singură într-o gropiță uscată și crăpată, jos, la capătul uliței în pantă, și se uită la praf: nicio picătură de apă.

    Dar jos, unde ulița coboară la vale,
    biata Mila n-avea nimic: gropița ei de lut, la soare,
    se crăpase toată, tare, uscată și prăfuită.
    Nicio picătură! Niciun pleosc! Nicio băltiță!

  3. Wilf se bălăcește în balta lui, cu un zâmbet îngâmfat, iar departe, jos pe uliță, Mila stă în gropița ei uscată și prăfuită și se uită la el.

    „Ce-am găsit e-al meu!" a strigat Wilf, cu nasul pe sus.
    „Eu am găsit-o, eu o țin! Tu nu intri, și-am spus ce-am spus!"
    Și s-a bălăcit singur-singurel, mândru nevoie mare,
    iar Mila stătea în praful ei, uscată, sub soare.

  4. Cu mâna la piept, Cob arată spre Mila, care stă tristă, jos pe uliță, în gropița ei uscată și crăpată.

    Cob a văzut-o pe biata Mila, stând tristă, deoparte,
    fără nicio baltă, doar praf - praf peste tot, până departe.
    Lui Cob i s-a strâns inima. „Nu e drept!” a zis Cob, supărat.
    Și-o idee isteață, șmecheră, în cap i s-a-nfiripat!

  5. Văzută de sus, ulița coboară: Wilf stă sus, lângă balta lui plină, iar Cob, cu un băț la picioare, arată în jos spre gropița uscată a Milei.

    Cob s-a uitat de-a lungul uliței și-a văzut ceva de folos:
    ulița cobora de la balta lui Wilf tot în jos, tot în jos,
    pe lângă el și mai departe, la vale, încetișor,
    până la gropița Milei - ca pe-un tobogan, ușor!

  6. Cob a îngenuncheat la marginea bălții și scobește un șănțuleț cu un băț; apa curge la vale, Wilf se uită cu gura căscată, iar Mila așteaptă lângă gropița ei.

    Cob a găsit un bețișor, a-ngenuncheat lângă baltă
    și-a scobit un șănțuleț prin margine, dintr-o parte-n alta.
    Și apa a țâșnit! A luat-o la vale, fugind,
    pe lângă cizmele lui Cob, pline de noroi, gâlgâind,

  7. Văzut de sus, un pârâiaș argintiu curge din balta golită a lui Wilf, pe lângă Cob, și umple gropița Milei, iar ea se apleacă încântată spre apă.

    la vale, tot la vale, un pârâiaș argintiu și grăbit,
    a umplut gropița Milei până sus - și cum a mai sclipit!
    Acum Mila avea apă - o baltă a ei, lucitoare!
    Iar groapa lui Wilf era goală, uscată de tot sub soare.

  8. Wilf se apleacă și se uită mirat în groapa lui goală și noroioasă, iar Cob râde și arată spre Mila, care stă în balta ei nouă.

    „Balta mea!" a strigat Wilf, uitându-se în groapă, mirat.
    „E goală! A dispărut! Unde s-a dus? Vai, ce s-a-ntâmplat?"
    Iar Cob a râs și-a râs: „Am învățat-o să umble pe jos
    - a luat-o la picior spre Mila!" Și Wilf - cu nasul lung, morocănos.

  9. Cob și Mila râd și se bălăcesc în balta plină, cu stropi zburând din cizmele mari, iar Wilf stă departe, lângă groapa lui goală, și se scarpină în cap.

    Și Mila a sărit în ea - pleosc! - și a chiuit,
    în cea mai mare baltă din sat - a țopăit și-a tropăit!
    Și Cob a sărit și el, cu o săritură mare,
    și s-au bălăcit, pleosc-pleosc, în noroi și în soare.
    Iar Wilf privea groapa lui, cu fundul crăpat:
    nici pleosc, nici strop, nicio baltă-n jur - totul uscat.

În aplicație te așteaptă și alte povești

Alege o aventură nouă sau întoarce-te la povestea pe care copilul tău o cere iar. Citiți-o împreună sau ascultați Naratorul Starwink.

În română și engleză, pentru toate vârstele.

Intră pe lista de așteptare

Îți trimitem un e-mail de confirmare și unul când se lansează Starwink.