
Cizme prea mari
Cob se plimbă printre bălți în cizmele uriașe ale tatălui. Patru povești cu stropi și noroi, în care se împotmolește, dă o mână de ajutor și află cum e să fii în pielea altuia.
- 5-6 ani
- 4 capitole
- 15 min
- În versuri
- În română și engleză
Capitole
1Cizme prea mari4 min
2Scândura cea lată4 min
3Cuibul din căciuliță3 min
4Balta care a luat-o la picior4 min
Capitolul 1 din 4 · 4 min
Cizme prea mari
Cob râde de Mila când îi rămân cizmele mari în noroi.

Pe ulița cu bălți și noroi lucios
trăia Cob, cu căciulița roșie, vesel și voios.
Cizmele erau de la tatăl lui - vechi, maro, largi și grele,
cu trei numere mai mari. Și ce mândru era de ele!
Cob știa ulița ca-n palmă, cu fiecare poartă,
cu fiecare baltă, și mică, și lată.
În cele adânci - pleosc! Peste cele largi - hop!
Tropăia și țopăia. Ce priceput era Cob!
Atunci a trecut pe-acolo Mila, cu cizme mari, maro.
FLEOȘC! Noroiul le-a prins și le-a ținut acolo.
I-au ieșit picioarele din cizme și - PLEOSC! - a căzut jos,
A rămas în baltă, udă leoarcă, pe fundul noroios.
Și Cob a râs. A râs de s-a prăpădit.
„Ai cizmele prea MARI!” a strigat el, înveselit.
Arăta cu degetul și râdea în gura mare:
„Prea mari! Ha! Ia uite! Uite ce cizme mari are!”
Dar Milei i-au ars obrajii. S-a uitat în pământ.
„Sunt de la verișoara mea. Alte cizme n-am. Doar astea sunt.”
Și vocea i s-a făcut mică, mică de tot.
Iar Cob, când a auzit-o, n-a mai putut râde deloc.
S-a uitat în jos. La cizmele lui. De la tata. Grele.
Cu trei numere mai mari - la fel de mari ca ele!
I-a pierit zâmbetul. Ale lui erau la fel!
Cizme mari, exact ca cele de care râsese chiar el.
Îl strângea ceva în burtă. Îi ardea fața de rușine.
Se gândea ce-i strigase râzând, și nu se simțea deloc bine.
Arătase cu degetul, crezând că-i doar o glumă, și-atât.
Aceleași cizme! Și el râsese de Mila. Ce urât!
Atunci Mila a ridicat ochii. Le-a văzut. Și-apoi...
„Ai cizmele prea mari!” a râs. „Ca mine! Suntem la fel amândoi!”
Iar pe Cob l-a pufnit râsul, pe nas, încetișor,
un râs cald, tremurat, din creștet până-n tălpi, ca un fior.
„Chiar așa!” a chicotit Cob. „Ia uită-te la noi!
Doi prieteni cu cizme mari, care vor cizme noi!”
Și-a întins mâna în jos. „Hai, sus! Apucă-te bine, că trag tare!”
A tras - și hop! Mila era iar în picioare.
Și-au pornit amândoi la joacă, în cizmele lăbărțate,
și-au țopăit pe uliță, pleosc și hop, pe săturate.
Au tropăit prin fiecare baltă, au sărit peste fiecare
- doi prieteni cu cizme mari, prin noroi și la soare.
Capitolul 2 din 4 · 4 min
Scândura cea lată
Cățelușul Scout s-a împotmolit în noroi, iar Cob, sărind să-l scoată, se împotmolește și el.

Când s-a oprit ploaia, la capătul uliței, jos,
se făcuse o baltă mare de noroi, ca o ciorbă, gros.
Și chiar la mijloc era cineva împotmolit:
Scout, cățelușul de pe uliță, în noroi înțepenit.
Scout scâncea și se zbătea. Se ducea tot mai jos.
„Sunt prins!” a chelălăit cățelul. „Ajutor! Vă rog frumos!”
Cu cât dădea din lăbuțe, cu atât se-afunda mai adânc.
„Nu pot să mai ies! Noroiul mă ține prea strâns!”
„Ține-te bine, Scout!” a strigat Cob. „Vin eu, stai liniștit!”
Și s-a năpustit spre noroi, curajos și grăbit.
Dar cizma s-a-nfundat! Un pas - și PRINS era,
până-n genunchi în noroi, și nu se mai mișca!
„Stai!” a strigat Mila. „Nu mai face niciun pas!
O să te-afunzi ca Scout, Cob - până la nas!”
Așa că Cob s-a oprit. S-a gândit. S-a uitat în jur, atent
- și-a zărit o scândură lată și zdravănă, întinsă pe pământ.
Scândura cea LATĂ stătea pe noroi și nu se clintea.
Nu se-afundase deloc - nici măcar o bucățică din ea.
Dar o roată veche de car, subțire și uitată,
se dusese la fund - cu spițe cu tot, toată!
Cob s-a uitat la scândură. La roată. Și la scândură iar.
Cea lată stătea sus. Cea subțire - la fund. Era clar!
„E lată!” a șoptit Cob. „Asta e! Ăsta-i secretul!
Când ești lat, noroiul te ține. Subțire - te-afunzi cu totul.”
Așa că Cob a ridicat scândura și a pus-o, culcată,
peste balta de noroi, ca un pod, cu grijă așezată.
A ținut! Lată și sigură. Nu s-a afundat nici un pic.
„Ține!” a strigat Mila. „Bravo, Cob! Ce voinic!”
Cob s-a târât pe scândură, pe burtă, ca un pisoi,
încet, încet, peste balta de noroi.
S-a întins departe... mai departe... și l-a prins pe Scout de lăbuță!
Și TRAGE, și TRAGE, și TRAGE - și, ca dopul dintr-o sticluță,
a ieșit Scout din noroi - FLEOȘC! - și gata, a scăpat!
Mânjit din cap până-n coadă, dar teafăr și salvat.
Și s-au târât înapoi pe scândură, peste noroi,
cu Scout sub brațul lui Cob - uzi ciuciulete amândoi.
Mila a aplaudat. Și Scout l-a lins pe Cob pe bărbie.
L-a lins pe toată fața, pe nas, pe obraji, cu bucurie.
Apoi s-au trântit jos toți trei - trei prieteni de noroi
- la capătul uliței, unde se termină balta de după ploi.
Capitolul 3 din 4 · 3 min
Cuibul din căciuliță
Găinușa Bunicii a fugit pe uliță și nimeni n-o poate prinde.

Găinușa maro a Bunicii - hop! - a sărit,
a dat din aripi și-a fugit, și-a fugit.
A zbughit-o pe uliță, pe lângă fiecare baltă.
„Prindeți-o!" a strigat Bunica. Și-au pornit toți deodată.
Toată ulița fugea. Alunecau prin noroi, cădeau pe loc,
se-aruncau s-o apuce... dar n-aveau pic de noroc.
Pe lângă Wilf a țâșnit, fâl-fâl, razant cu pământul,
prea iute, prea zvăpăiată - zbura ca vântul!
Wilf s-a aruncat - PLEOSC! - și-a căzut cât era de lung.
Mila a-ncercat s-o prindă - pe-alături! - și-a căzut în fund.
Găinușa - hop! - pe un stâlp de gard, apoi sus, într-un pom.
Era mai iute ca ei toți, mai iute ca orice om!
Iar micul Ned s-a pus pe plâns, cu fața roșie, bosumflată.
Voia s-o arate tuturor, dar găinușa, dintr-odată,
fâl-fâl, i-a zburat de sub nas, prea iute și prea sus.
„N-o mai prindem niciodată! S-a dus! S-a dus, s-a dus!"
Dar Cob s-a oprit din fugă. S-a gândit un pic.
„Găinușa asta", a zis rar, „nu fuge chiar așa, de nimic.
Ea caută ceva moale și rotund. Vă aduceți aminte
cum s-a cuibărit în coșul Bunicii cu rufe, mai-nainte?"
Cob s-a uitat în jur după ceva moale și rotunjor.
Un coș? O pernă? Care-ar fi mai bun? Nu-i ușor!
Dar pe capul lui Cob, tot timpul, stătea o căciuliță
- moale, rotundă, roșie, de lână și călduță.
Cob a ridicat mâna și-a râs: „Asta e! Am găsit!
Căciulița mea - moale, rotundă!" Și, cât ai clipi, grăbit,
și-a scos-o de pe cap - roșie, de lână, pufoasă
- și-a pus-o jos, ușor: un cuib cald, ca o casă.
Găinușa a încetinit. S-a uitat. Și ce-a zărit?
Căciulița de lână! Și-n ea a intrat legănat, liniștit.
S-a-nvârtit o dată, de două ori, a zis vesel: „Cot-cot!"
și s-a așezat bine în lâna roșie, ghemuită de tot.
„Mi-a ales căciulița!" a râs Cob. „Îi place cel mai tare!"
Ned a bătut din palme: „Acum stă cuminte și nu mai sare!
Veniți toți s-o vedeți!" a strigat el, fericit.
Și toți s-au strâns în jurul ei, cu ochii mari, și-au zâmbit.
Capitolul 4 din 4 · 4 min
Balta care a luat-o la picior
Wilf nu lasă pe nimeni în cea mai bună baltă, iar groapa Milei e numai praf.

Pe uliță era o baltă, cea mai frumoasă din sat:
adâncă și largă, plină ochi, ca un lac adevărat!
Iar Wilf stătea de strajă lângă ea, cel mai bun păzitor.
„E A MEA! Numai a mea!" striga Wilf tuturor.
Dar jos, unde ulița coboară la vale,
biata Mila n-avea nimic: gropița ei de lut, la soare,
se crăpase toată, tare, uscată și prăfuită.
Nicio picătură! Niciun pleosc! Nicio băltiță!
„Ce-am găsit e-al meu!" a strigat Wilf, cu nasul pe sus.
„Eu am găsit-o, eu o țin! Tu nu intri, și-am spus ce-am spus!"
Și s-a bălăcit singur-singurel, mândru nevoie mare,
iar Mila stătea în praful ei, uscată, sub soare.
Cob a văzut-o pe biata Mila, stând tristă, deoparte,
fără nicio baltă, doar praf - praf peste tot, până departe.
Lui Cob i s-a strâns inima. „Nu e drept!” a zis Cob, supărat.
Și-o idee isteață, șmecheră, în cap i s-a-nfiripat!
Cob s-a uitat de-a lungul uliței și-a văzut ceva de folos:
ulița cobora de la balta lui Wilf tot în jos, tot în jos,
pe lângă el și mai departe, la vale, încetișor,
până la gropița Milei - ca pe-un tobogan, ușor!
Cob a găsit un bețișor, a-ngenuncheat lângă baltă
și-a scobit un șănțuleț prin margine, dintr-o parte-n alta.
Și apa a țâșnit! A luat-o la vale, fugind,
pe lângă cizmele lui Cob, pline de noroi, gâlgâind,
la vale, tot la vale, un pârâiaș argintiu și grăbit,
a umplut gropița Milei până sus - și cum a mai sclipit!
Acum Mila avea apă - o baltă a ei, lucitoare!
Iar groapa lui Wilf era goală, uscată de tot sub soare.
„Balta mea!" a strigat Wilf, uitându-se în groapă, mirat.
„E goală! A dispărut! Unde s-a dus? Vai, ce s-a-ntâmplat?"
Iar Cob a râs și-a râs: „Am învățat-o să umble pe jos
- a luat-o la picior spre Mila!" Și Wilf - cu nasul lung, morocănos.
Și Mila a sărit în ea - pleosc! - și a chiuit,
în cea mai mare baltă din sat - a țopăit și-a tropăit!
Și Cob a sărit și el, cu o săritură mare,
și s-au bălăcit, pleosc-pleosc, în noroi și în soare.
Iar Wilf privea groapa lui, cu fundul crăpat:
nici pleosc, nici strop, nicio baltă-n jur - totul uscat.



