
Prăvălia de sub valuri
Într-o prăvălioară de sub valuri, Plim, cel cu opt brațe neastâmpărate, și prietenii lui dau de mici necazuri de zi cu zi. Povești jucăușe și blânde, bune de seară.
- 3-4 ani
- 4 capitole
- 10 min
- În versuri
- În română și engleză
Capitole
Capitolul 1 din 4 · 3 min
Stai cuminte
Bătrâna Pearl vrea să-l deseneze pe Plim, dar cele opt brațe ale lui nu se astâmpără deloc.

Plim e-o caracatiță roz, la mare,
un pui ce stă-ntr-un magazin, la soare.
Opt brațe cârlionțate flutură-n joc,
dar el nu stă o clipă la un loc!
Bătrâna Pearl, țestoasa, scoate-un caiet:
„Îți fac chiar ție un frumos portret!
Urcă pe scăunel și stai cuminte,
te pictez roz, alb, albastru, ține minte!"
Plim s-a urcat pe scăunel, s-a-ncruntat,
a stat țeapăn și drept, ca un soldat.
„Stai cuminte", zice Pearl, „nu te mișca!"
Dar opt brațe-s prea multe, n-a putut sta!
Un braț de pe raft un borcan a luat,
alt braț o scoică roz a răsturnat,
un braț îl gâdila, iar el chicotea,
iar restul lor la fel se-nvârtea!
Cu cât se străduia să stea pe loc,
cu atât brațele lui intrau în joc!
Se roteau, se-nvârteau și se foiau,
fâț, zvâc și hâța, ce brațe dănțuiau!
Bătrâna Pearl a râs, caietul l-a luat:
„Desenez un dans, ce tare m-am bucurat!"
Creionul se-nvârte, alunecă ușor,
prinde tot zvâcul micului dansator.
Portretul e gata, o mândrețe de dans,
opt brațe zvâcnesc într-un vesel balans!
Se vede tot saltul și chipul voios,
un Plim rozaliu, fericit, luminos!
Plim vede portretul și sare-n picioare.
„Sunt EU! Chiar eu!" strigă Plim, ce sărbătoare!
„Nu-s doar o statuie, sunt vioi, sclipitor!"
Și-a dansat prin magazin, vesel, ușor.
Capitolul 2 din 4 · 3 min
Scoica fugară
Otti se urcă într-o scoică rotundă, iar valul o ia și o duce în larg.

În prăvălioara cu scoici de pe fund
trăiește micuțul Plim, roz și rotund.
Un pui de caracatiță, blând și voios,
iar Otti, un crăbuț, îi e drag și duios.
„Urcă-te", zice Plim, „la o plimbare săltată!
Scoica e mare, adâncă și lată!"
Otti a sărit înăuntru, clanț, bucuroasă,
în cea mai rotundă scoică, netedă și lucioasă.
Dar valul a venit pe ușă, ușor,
și a purtat scoica spre larg, plutitor.
Se ducea tot mai departe, dusă de mare,
cu Otti-năuntru: „Iuhuu! Ce plimbare!"
Scoica plutea spre-adâncuri senine.
„De-o prind în grabă, se răstoarnă, nu-i bine!
N-o trag prea repede, n-o clatin tare,
o prind pe Otti a mea cu drag și cu răbdare."
Și Plim își desface brațele: unu, doi, trei, patru!
Le-ntinde larg pe nisipul albastru.
Cinci, șase, șapte și opt, adunate frumos,
o plasă moale, ca un cuib călduros.
Scoica a alunecat în brațe, ușurel,
nu s-a lovit, n-a săltat, a stat frumușel.
Încet-încet s-a oprit, cuibărită, la căldură,
ca o îmbrățișare caldă, blândă și sigură.
Otti a scos căpșorul, veselă toată:
„Ce plimbare grozavă! Sunt tare-ncântată!"
L-a strâns tare cu lăbuțele, voioasă,
cea mai caldă-mbrățișare, dulce și drăgăstoasă.
Plutind, s-au întors acasă, voioși,
crabul și caracatița, bucuroși.
Scoica s-a oprit sub raza lămpii, la căldură,
iar Otti a întrebat: „Plim, mai facem o tură?"
Capitolul 3 din 4 · 2 min
Singura pietricică
Pietricica dragă a lui Otti alunecă într-o crăpătură prea îngustă pentru cleștii ei.

Prăvălia doarme-n mare,
soarele-apune-n zare.
Plim, caracatiță, mititel,
cu opt brațe moi, frumușel.
Otti, un crab, e prietena lui,
c-o pietricică cum alta nu-i.
E netedă, gri și ușoară,
singura ei mică comoară.
Azi îi scapă din cleștișor,
se rostogolește ușor.
Cade-n crăpătura adâncă,
ascunsă bine, sub o stâncă.
Otti e supărată tare,
și vede piatra cum dispare.
Piatra s-a pierdut la fund,
unde umbrele s-ascund.
Plim o vede pe Otti plângând,
și vrea s-o mângâie blând.
Se uită-n crăpătura subțire,
și-i vine un gând, plin de iubire.
Plim nu stă, Plim nu așteaptă,
opt brațe subțiri își îndreaptă.
Un braț subțire se strecoară,
s-aducă piatra-napoi, comoară.
Coboară blând, alunecând,
prin umbra deasă, căutând.
Găsește piatra cea rotundă,
o urcă lin, într-o secundă.
Otti zâmbește, nu mai plânge,
piatra ei din nou o strânge.
Prăvălia-i caldă sub lună,
„Noapte bună, noapte bună!"
Capitolul 4 din 4 · 3 min
Luminițele
Wenn doarme pentru prima oară departe de casă, iar întunericul i se pare mult prea mare.

Opt brațe moi și-o prăvălie la mal,
și Plim, o caracatiță roz, ghemuit sub val.
Deseară, Wenn, un căluț de mare, e sfioasă,
rămâne prima noapte, plecată de-acasă.
S-au foit, au chicotit, apoi s-au liniștit,
și bătrâna Pearl, țestoasa, a sosit.
A stins felinarul, și totul s-a-ntunecat,
iar umbra blândă, ca un val, s-a lăsat.
Biata Wenn s-a strâns, mititică:
„E-ntuneric! Nu văd nimică!"
Plim a cuprins-o la piept, s-o aline,
„Așteaptă," i-a șoptit, „va fi bine."
„Stai cuminte," spune Plim, „privește-n jur,"
Iar Wenn se așază-n apă, în azur.
Și-n întunericul gol și tăcut,
o luminiță blândă s-a născut.
Meduzele s-au trezit, aurii, ușor,
plutind încetișor, ca-ntr-un vis călător.
Jos, în nisip, licăreau scântei mici,
argintii, verzi, albastre, ca niște licurici.
Wenn se uită-n jur: „Ia uite ce frumos!"
Tot adâncul întunecat sclipea luminos.
Nu era gol, nu era rău nici-un fel:
era plin de luminițe: ce vis frumușel!
Plim o legăna-n opt brațe, ușor,
iar licărul cald plutea prin lumea lor.
Ochii i se-nchideau, respira lin,
și luminițele-o legănau, senin.
Meduzele pluteau ca niște șoapte,
iar Plim și Wenn dormeau, feriți de noapte.
Și prăvălia caldă, blândă ca o mamă,
păzea doi prieteni mici, fără nici-o teamă.



